Reportaj: Țiganii care s-au întors la Domnul

Nota Redacției: Articolul a apărut în cea mai mare revistă de cultură masculină a românilor de pretutindeni, FHM, sub semnatura domnului Iulian-Andrei Crăciun...

Grup de ziariști în jurul pastorului Oprișan, la Boldești-Scăeni. FOTO: Răzvan Baciu

Pariem totul pe un subiect care nu pare glossy, deși e strălucitor, poate chiar orbitor, util, oricum, oricărui corporatist: lecții adevărate despre cum să îți schimbi radical viața. 

Mă sună redactorul-șef de la FHM.  Am depresie, sunt plictisit și obosit și tot ce-n minte-mi vine n-are legătură cu presa. Mă anunță că va avea loc o întâlnire cu ziariștii într-un complex intitulat Satul Prunilor, tocmai în județul Dâmbovița. PETROM organizează, vrea să cunoască niște ziariști sau ceva. Bătrân gazetar de presă scrisă, bineînțeles că urăsc bloggerii, mai ales pișcotarii. Mă duc, totuși, fără niciun chef, nu sunt eu omul care să sprijine campaniile de responsabilitate socială ale companiilor din țara noastră. Mă duc fiindcă îmi place numele acesta – “Satul Prunilor”, fiindcă am scris cândva un articol intitulat “Nunta domnului Prună”, despre nunta unui domn, intitulat, v-ați dat seama, Prună. Sunt sensibil la asemenea aspecte.

Se întâmplă, în mod surprinzător, să-mi placă anturajul. Mă las, așadar, în voia organizatorilor, a doua zi ajung într-o comunitate unde ei au ajutat, în Boldești-Scăeni, în țigănie. Îl cunosc pe pastorul Viorel “Pichi” Oprișan și pe unele dintre fiicele sale, studente la Medicină. Ne așteptau îmbrăcați frumos, ca pe niște oaspeți importanți, obicei de modă veche, de un bun-simț elementar, astăzi cam pierdut. Aflu că, de-acum, țiganii își dau copiii la școală, că s-au făcut proiecte sociale, că au câteva animale, și că măcar lapte beau pe săturate. Văd aici oameni care s-au ridicat, la propriu, din gunoaie, aflu că în locul acesta, la nici o sută de kilometri de București, s-a întâmplat un miracol, desigur ignorat. Unii țigani, tot mai mulți, s-au întors la Domnul, au devenit creștini după evanghelie. Și-au schimbat viețile, s-au căit, oameni cu ani grei de pușcărie l-au primit pe Mântuitor în inimile lor și nu mai fac fapte. Peste unul a căzut o schelă, pe când era la furat de fier, l-a încadrat practic, fără să-i smulgă un fir de păr din cap. Doar sufletul i l-a lovit. Firește că s-a pocăit.

Am un playlist la mine-n cap, pe care îl manipulez cum vreau, ca să pot trece peste întâmplările de peste zi. Îl setez pe “Ghetto Gospel”, de Tupac Amaru Shakur, în timp ce în fața ochilor am un actor tatuat, în camioneta sa din filmul “21 de grame”, convins până la măduva sufletului că “Iisus mi-a dat acest camion”. Simt acea tensiune care electrocutează, uneori, trupul reporterilor. Îmi ascut simțurile. Aici e o poveste. Aș vrea să îi cunosc pe acești țigani. Nu e timp acum. Cei de la PETROM ne sugerează să ne gândim la alte proiecte pentru această comunitate. Propun unul, mi se spune că ar fi de Cannes, și mi se dă mână liberă să-l fac. Nu-l voi face. Dar, ziarist, n-am somn, trebuie să revin aici pentru poveste. Revin.

Iată-i. În clădirea neterminată unde se vor face, nu peste mult,  evanghelizările, convocați de pastorul Oprișan, țiganii mă așteaptă. Am vorbit, în viața asta, cu președinți, cu monarhi, cu aurolaci, cu curve, cu alcoolici, cu leproși, cu bolnavi de cancer în stadiu terminal,  cu generali ai unor armate dispărute, cu nebuni, ba chiar odinioară, la o masă rituală, un negru a încercat să-mi facă legătura cu morții personali. Am intrat și în palate , și la pușcărie, încercând, întotdeauna, să mă fac, biblic, tuturor totul.

Nu credeam să fie ceva ce încă n-am auzit. Îi invit pe oamenii de la masa aceasta să se mărturisească. Cine au fost înainte, cine sunt acum. Îi întreb ce este Dumnezeu și plec acasă aflând ceea ce teologii n-au putut să-mi spună înainte: divinitatea e acolo unde afli ce este binele și ce este răul. Oameni fără liceu la bază îmi spun cât Tolstoi.

Continuarea AICI