Chiar daca Olanda si România fac parte din aceeasi uniune (de fapt, in anii ‘90, România nici nu era in UE, era doar pe acelasi continent, Europa), nu e usor sa-ti parasesti locul natal si sa decizi ca vei trai intr-o alta tara, una cenusie, degradata de cei 50 de ani de comunism, pentru a face bine, pentru a reconstrui demnitatea, pentru a micsora diferentele dintre aceasta tara si restul lumii civilizate.
Andre Muit, presedintele Asociatiei caritabile “Betania”, a facut asta si, dupa 24 de ani, marturiseste, modest, ca asociatia si-a atins scopul. Unul dintre cei mai vechi parteneri ai sai spune foarte frumos ca Andre Muit si “Betania” inseamna “motivare si puterea exemplului, o mâna intinsa atunci când neputinta unor vremuri si-a lasat amprenta asupra oamenilor mai mult chiar decât se putea crede.”
La fel ar spune copiii operati, care au primit in dar, de la Andre, chiar viata, cei insingurati de autism, care au intâlnit un chip prietenos la Centrul “Delfinul” sau parintii disperati, ingenuncheati de suferinta celor mici si care au gasit aici Speranta, Adevarul, Mângâierea.
Iar si iar, in fiecare zi, asociatia de pe strada Nordului inseamna o usa deschisa celor nefericiti, care aproape nu mai cred ca exista omenie si dreptate in lume.
Pentru toti acestia, Betania e ultimul liman.
“Am venit pentru trei ani si am ramas 20″
In februarie, se implineste aproape un sfert de veac de când Andre Muit trecea granita României. Majoritatea strainilor se opreau in vestul tarii. El a ales Bacaul pentru a aduce ajutoare si pentru a derula proiecte. Avea de gând sa stea trei ani, dar a ramas 24.
Când a avut loc prima intâlnire cu orasul Bacau si cu viitorii dumneavoastra beneficiari?
Prima data, am venit in România in februarie 1990, cu un transport de ajutoare din partea asociatiei HCR si am lucrat ca voluntar câtiva ani. Putini straini veneau in Moldova. Cei mai multi ramâneau in Cluj, Brasov sau Oradea. Noi am trecut muntii si am ajuns in Bacau. In 1995, am venit definitiv pentru ca, intre timp, am facut câteva proiecte, dar, ca de obicei, banii se terminau, iar proiectele, nu. Am pornit de la ideea ca vom ajuta niste familii sarace, apoi vom pleca. Ne-am dat seama, insa, ca nu se rezolva nimic asa. Am vazut ca exista probleme mult mai grave decât lipsa hainelor si a alimentelor. Copiii cu dizabilitati stateau in casa, nu aveau unde iesi, nu existau programe si nu erau vizitati de nimeni. Asa am construit Centrul de Zi pentru Copiii cu Handicap. Nu prea erau servicii, la acel moment! Exista, intr-adevar, Centrul «Daniel», dar cazurile erau mult mai multe decât putea acoperi acesta. Era in perioada 1995-1998. Am infiintat, apoi, Centrul «Lalelelor» pentru copilul abuzat, Centrul de Integrare a Tinerilor (CIT) si nu am mai plecat. Am ramas si de atunci tot fac proiecte.
- See more at: www.desteptarea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.