Iosif Ţon – Chipul lui Dumnezeu în noi

Biblia nu ne spune ce înseamnă faptul că am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sau, mai scurt, în ce constă chipul lui Dumnezeu în om. Discuţiile teologilor pe această temă sunt nesfârşite şi răspunsurile lor sunt foarte diferite unele de altele. Cine vrea să vadă un rezumat al lor, îl pot găsi în Teologia creştină de M. Erickson, la paginile 434-450.

Răspunsul tradiţional a fost că „raţiunea" sau faptul că „omul este o fiinţă raţională" este chipul lui Dumnezeu în om. Pentru o mai bună cunoaştere, concepţia aceasta a dominat epoca patristică şi ortodoxă şi vine de fapt de la Aristotel, care încadrează omul între animale, cu diferenţa că „omul este un animal raţional".

Părerea mea este că cel mai mult ne apropiem de înţelegerea biblică dacă acceptăm că chipul lui Dumnezeu în om este „personalitatea", sau faptul că omul este „o fiinţă personală", sau o persoană.

O persoană este în primul rând o fiinţă care gândeşte pentru sine, simte pentru sine şi voieşte sau ia decizii pentru sine. În al doilea rând, o persoană are capacitatea şi nevoia de a intra în relaţii cu alte persoane. Spun „nevoia" deoarece omul nu se poate dezvolta ca om decât în relaţie cu alţi oameni şi calitatea relaţiilor de care este capabil defineşte calitatea acelei persoane. În al treilea rând, o persoană are capacitatea de „a ieşi din sine", adică de a se uita la sine, de a se analiza pe sine, de a se judeca şi aprecia sau condamna pe sine.

Cu alte cuvinte, o persoană are o viaţă lăuntrică, are relaţii cu alte persoane şi se poate gândi pe sine.

Cea mai importantă revelaţie pe care o avem despre Dumnezeu este că el există în trei Persoane: un Tată, un Fiu şi un Duh Sfânt. Între aceste trei Persoane există relaţii perfecte şi datorită acestui fel de relaţii aceste Persoane au fericire perfectă (vezi expresia „fericitul nostru Dumnezeu" în 1 Timotei 1:11 şi 6:15).

Scopul cu care am fost creaţi este să fim persoane care intră în relaţii intime cu Persoanele din Sfânta Treime.

Cu cât vom ajunge la relaţii mai intime şi mai perfecte cu Sfânta Treime şi cu cât vom învăţa să creăm relaţii trinitariene cu alte persoane (în familie, la serviciu, în Biserică) cu atât vom avea mai multă fericire!

Abia atunci când relaţia noastră cu Persoanele din Sfânta Treime este reală şi activă, persoana noastră se dezvoltă şi se împlineşte, căci abia atunci am ajuns în situaţia pentru care am fost concepuţi şi creaţi.

Sursa: www.iosifton.ro