Viața familiei Nan a fost
închisă într-un dosar. Implacabil.
Masinăria Barnevernet a
trecut peste ei, distrugându-le viața, ca si când moartea ar fi venit peste ei
într-o zi.
… Îsi frâng mâinile de
durere. Simt că si-au pierdut chiar Sufletul căci amândoi copiii le-au fost
luați!
N-am să vă spun acum prea
multe despre visurile de mai-nainte ale familiei Nan. S-au spulberat demult toate…
Au avut, însă, în orice caz, aceleasi visuri pe care le are orice român când
vine într-o țară străină si bogată, si este departe de casă… Au muncit în
acelasi spirit si cu acelasi elan, cu aceeasi ardoare, fiind discriminați
aproape la fel ca orice alt român… La fel ca toți românii, aproape. Ca toți…
discriminații!
N-am să vă spun prea multe
nici de sutele de ore de muncă suplimentară neplătite sau plătite în bătjocură,
“simbolic”, adică!, -nu cum prevede legislația norvegiană!- la care au fost
supusi… Dar, ce poate, în definitiv, să facă omul când altul nu vede în el
decât niste brațe de muncă, si este transformat în ceva ce nu este?!... Nimic,
nu-i asa?... Nan a muncit si a fost exploatat, deci, la fel ca si alți
conaționali de-ai săi si nimeni nu s-a mai scandalizat si a organizat campanii
de strângere de semnături în Norvegia sau marsuri de protest ca să-i apere lui
drepturile. Nimeni nu s-a mai îngrijorat nici că relațiile dintre Norvegia si
România vor ajunge la limită sau undeva, chiar sub pământ, pentru că Dumitru
era călcat zilnic în picioare la locul său de muncă…
Zilele au trecut si el a
crezut că făureste un viitor mai bun copiilor săi.
Nici nu a observat cum trece
timpul si Bianca, fiica, începe scoala.
Nici nu a mai apucat să se
bucure de munca sa si de copiii săi.
A observat numai, la un
moment dat, cum Bianca se schimbase dintr-odată, cu scoala… Desconsiderându-l
întrucâtva, ca părinte, parcă… Dar, atunci era deja prea târziu.
Pe 15 octombrie 2015,
Bianca, de sase ani si jumătate, a povestit la scoală că “Mama si tata mă
lovesc.”
Dumitru si soția lui nu au
stiut ce să creadă. Copilul lor mai spunea uneori lucruri cum toți copiii spun
câteodată. Ca să obțină unele avantaje. Ca orice copil.
Au crezut de aceea că lumea
va înțelege că ei îsi iubesc copiii si doar pentru ei muncesc. Că ei sunt viața
lor, de fapt!
Nici nu au mai stiut, însă,
bine, când viața a luat-o razna, cu susul în jos, ca într-un scenariu de
cosmar. Când totul s-a făcut praf.
Pe 27 octombrie 2015, după
un interogatoriu de sase ore la poliție, fără martori si fără avocat, după ce
au fost chiar închisi, li s-au luat copiii.
Nu au vrut să-si expună
copiii în mass-media… Au avut încredere în ceea ce auziseră odată la televizor:
că în Norvegia se face dreptate!
Au sperat, deci, până în
ceasul al douăsprezecelea că li se va face dreptate si nu au cedat psihic nici
când le-a fost mai greu: când au văzut cum proprii copii sunt distrusi psihic!
“Mami!... Eu vreau la Mami!
Mami, nu mă lăsa! Ia-mă cu tine!”, țipau copiii, traumatizați, printre
lacrimile lor, pe care angajații de la Barnevern le vedeau, dar nu
le-nțelegeau, pentru că lacrimile nu sunt relevante în munca lor…
“Mami, unde pleci?...”,
strigau, din nou, copiii, disperați, când Barnevernet îi despărțise de părinții
lor, dar nimeni nu-i mai auzea de data aceasta pe copii, nici măcar cei care
pretindeau că lucrează absolut în interesul suprem al lor.
Soții Nan au crezut, totusi,
în dreptate. Au trecut, de aceea, înăbusindu-si plânsul, pe lângă amenințările
de la Barnevernet, “Taci! Că altfel ți-i iau pentru totdeauna!...”. Nici măcar
poliția nu a reusit să deschidă un caz penal pentru că nu exista niciun martor,
iar acuzațiile sunt puerile.
De fapt, gresesc aici,
există niste martori, iar Justiția – obiectivă, ca întotdeauna!- nu a putut să
nu-i ia în considerare: Bianca, de sase ani si jumătate – arătându-si
recunostința pentru jucăriile primite de la Barnevern- a devenit automat martor
pentru Dragos, precum că a fost bătut, iar Dragos, de un an si jumătate, a
mărturisit la rândul lui ororile la care a fost supusă Bianca în propria ei
casă!... V-am spus, Dreptatea totdeauna învinge aici!
Soții Nan nu mai plâng
demult. Lacrimile li s-au uscat pe față.
Ridică numai din umeri a
neputință. Nu stiu să se apere. Vorbesc prost norvegiana.
Se gândesc, totusi, “Dar,
cum este posibil ca toată lumea să mintă?... Este strigător la cer!”
Pe corpul copiilor nu au fost
găsite niciodată urme de violență fizică. Au fost găsite însă într-un anumit
“istoric”, bine întocmit, - cu mult înainte!- hematoane, hemoragii interne,
solduri rupte si toate grozăviile din lume.
Dumnezeule! Cum au să se
apere? Barnevernet îi plăteste pe toți la urma urmei… Chiar si pe psihologul
care ar trebui să scrie raportul obiectiv.
Totusi, nu înțeleg… Prin ce
minune i-au dispărut soției fotografiile din telefonul mobil, sterse, deodată,
toate, si chiar în timpul procesului?! Fotografiile probau niste lucruri… De ce
i-a fost blocat lui Dumitru cardul SIM chiar în timpul procesului?!...
Sunt sigur, toate acestea nu
sunt decât niste supoziții, coincidențe care nu trebuie băgate prea bine în
seamă. Numai ascunse.
Soții Nan nu si-au abandonat
copiii niciodată, dar nu au avut cum să se apere.
Totul a fost prea bine
fabricat. Justiția cea dreaptă, însă, nu le-a luat numai copiii, a încercat să
le creeze si traume pe viață. Căci nu le-a fost de ajuns să le ia doar
sufletul, trebuia să le dea si povara mustrărilor de constiință…
“Dacă recunosteați că v-ați
bătut copiii, -li s-a spus, cinic si ipocrit- atunci îi primeați înapoi!”,
stiindu-se bine, în acelasi timp că, dacă ar fi recunoscut fie si o singură
data asta, soții Nan, de la început, n-ar mai fi avut absolut nicio sansă să-si
primească vreodată copiii înapoi!
“Dar cum este posibil,
gândesc ei, să recunoastem un lucru pe care nu l-am făcut?!”…
Cu inima lor de gheață,
angajații de la Barnevern îi privesc cu suspiciune… Este clar, în opinia lor,
soții Nan manipulează! Îsi manipulează copiii.
Este posibil, însă, să
manipulezi sentimentele copiilor?!…
Sentimentele lui Dragos, de
pildă, cel de un an si jumătate, care – după nu stiu câte zile- la reîntâlnirea
cu părinții săi, se ascunde în brațele Tatălui său de frica surogatului de
tată, se agață de picioarele Mamei, plângând, se prinde cu picioarele de
mijlocul ei, țipând, înlănțuind-o cu mâinile…
“Tu trebuie să realizezi că
tu nu esti decât mama biologică!”, i se explică stiințific Mamei de către
Barnevern…
“ Este de-a dreptul jenant
să-ți ții copilul două ore în brațe!”, i se reprosează Tatălui.
Soții Nan nu mai pot nici
măcar să plângă. Plânsul le-a înghețat undeva, înlăuntru.
Umiliți, batjocoriți, nu mai
vor decât să-si salveze copiii si să plece Acasă. Sunt dispusi să renunțe la
tot. La bani. La casă. La toți anii acestia petrecuți printre străini.
Dar nimeni nu-i mai ascultă
acum.
Numai dragostea de părinte
nu se măsoară aici niciodată…
… Nici nu mai stiu când îsi
întâlnesc din nou copiii după nu stiu cât timp.
… Sunt zgâriați pe față si
arsi pe spate… Este de necrezut!
(Ce coincidență ciudată,
însă! S-a întâmplat la fel si în cazul copiilor Bodnariu... Ce s-o fi
întâmplat, oare, îmi spun?!)
Li se explică, însă, că
nimic nu e serios, nu e chiar nici un motiv de îngrijorare, Barnevernet
veghează încă asupra copiilor lor si Barnevernet trebuie crezut pe cuvânt, de
fiecare!
Soții Nan rămân, oarecum,
dărâmați. În anumite momente, cred sincer că însusi Dumnezeu i-a uitat.
“Mamă, strigă Bianca, mi-au
zis că Dumnezeu nu există!... Nici nu există Dumnezeu! Ne tragem, mi-au zis,
din maimuță!”
Mama plânge deznădăjduită.
Ce altceva ar mai putea face?
“Tu nu înțelegi!, îi spune
Bianca, supărată… Tu trebuie să spui că m-ai bătut ca să mă pot întoarce acasă
la tine mai repede!... Când voi avea douăzeci de ani! Asa cum mi-au promis…”,
continuă inocent ea.
Părinții plâng… Sunt
disperați.
Este cu neputință să-i
explice Biancăi ce înseamnă douăzeci de ani, acum…
Simt însă că nu se mai pot
face bine niciodată.
Se gândesc să-si ia chiar si
viața.
Dar, tot de dragul copiilor
mai trăiesc…
George Alexander
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.