„Avocatul copilului” nu privilegiază niciun interes al copilului și nici nu-i acordă vreun drept de a-și lua soarta în mâini. Soarta copiilor nu va fi decisă de ei înșiși, ci tot de adulți. Doar că aceștia nu vor fi părinții, ci funcționarii statului, experții și judecătorii.
În vremea comuniștilor de rit vechi clișeul era „familia, celula de bază a societății”. În vremea comuniștilor de rit nou, familia trebuie distrusă tocmai pentru că este „celula de bază a societății”.
Puțini vor recunoaște acest lucru, după cum puțini își vor asuma eticheta ideologică, dar să nu anticipăm și nici să nu ne facem iluzii cu privire la hramul pe care îl poartă.
Doar în ultimele luni, în România au fost înaintate trei propuneri legislative, fără a include aici căsătoria homosexuală, care aruncă în derizoriu și subminează orice idee de autoritate parentală, respectiv familie. Parlamentarii vor să introducă vaccinarea obligatorie, grădinița obligatorie și, cel mai recent proiect, instituția avocatului copilului.
Ultimul proiect legislativ este îmbrăcat în retorica „drepturilor copilului” și are toate aparențele unei soluții pentru a îmbunătăți soarta celor mici. Asta dacă discutăm la modul foarte retoric, privind din avion, fără nimic concret în față. Pare că sună bine.
Dacă ne uităm însă pe expunerea de motive, pe istoricul și teoria din spatele acestei instituții, lucrurile se schimbă.
În centrul întregului demers se află ideea de „drepturi ale copilului” și e greu să argumentezi la nivel emoțional împotriva acestui concept. Noțiunea, însă, este aproape lipsită de conținut. Ce înseamnă, de fapt, „drepturi ale copilului”, în absența unei teorii și, mai ales, tradiții privind natura umană? Îi încalc drepturile copilului dacă nu îl las să stea zile întregi în fața calculatorului și a televizorului? Dacă nu îi iau telefon cu internet, îi știrbesc libertatea? Dacă nu merge la fast-food sau la discotecă? Îi limitez drepturile dacă îl duc la biserică? Etc., etc.
Nu trebuie să ne facem iluzii. „Drepturile copilului” și „avocatul copilului” nu sunt instituții care să fie opuse statului, puterii sale invazive și discreționare, ci părinților. Din expunerea de motive pentru înființarea instituției „avocatului copilului” în România, acest lucru reiese destul de clar, deși autorii textului au preferat cumva să-și camufleze intențiile: „O autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului, așa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată și cu încălcarea drepturilor copilului de către persoane private (s.n.) este imperios necesară”. Cine sunt aceste „persoane private” nu e greu de ghicit, mai ales că în întregul document nu se pomenește niciun moment de o posibilă încălcare a „drepturilor copilului” de către stat și instituțiile sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.